Pe cat de paradoxal, pe atat de omogen, realitatea devine fictiune cand se confrunta cu imaginatia, cu gandurile, cu introspectia. Dar oare ce insumeaza omul? Ce sta la baza intrisecului? Omul este prin definitie o fiinta paradoxala, trup si suflet, minte si ratiune. Ideile creeaza o forta, dar oare acea forta nu vine din imaginatie? Sa facem un exercitiu, sa ne imaginam omul ca fiinta singulara in spatiul terestru. Poate el fi extras din context, adica din univers si transpus in propria lume? Poate el sa devina unul si acelasi cu mediul ce il inconjoara? De multe ori, aceste intrebari nu ofera un raspuns plauzibil si stiintific. Dar nici sufletul nu este asa. Mintea si sufletul reprezinta de fapt realitatea fictionala, acea discrepanta care se creeaza, acea bariera pe care noi o numim viata. Aceasta bariera necesita atentie. Viata nu poate fi altceva decat o transgresiune din noi in noi insine, din toposul existent, intr-unul fictional. Acest topos pe care il cautam cu disperare nu este nimeni altul decat sufletul ratacitor, singuratic, abrupt care inca isi cauta calea prin noi. In acest fel, omul, fiinta subliminala, obtine de alfel franturi ale sufletului sau, niciodata ceva omogen. Dar trebuie sa fim atenti la semne, la toate semnalele pe care incearca din rasputeri sa ni le ofere si pe care incercam sa le ignoram, desi mai mult ne apropiem de ele.
Sa ramaneti cu bine,
Un suflet nascut dintr-o frantura.
Lasă un răspuns