Paradisul? Articulat sau nearticulat, depinde de fiecare dacă îl percepe ca existent în universul real sau în paraunivers, în cvasirealitatea imediată. Numeroși filosofi au meditat asupra existenței ființei umane, asupra existenței lumii și niciunul nu a ajuns la o teorie viabilă cu privire la rostul ființei mirabile, numite om. Cine suntem? De ce existăm? De ce efectul karmic se abate asupra noastră? De ce oamenii sunt atât de diferiți în asemănarea lor? Întrebările pot continua, dar bineînțeles fără vreun răspuns valid, ci doar interpretabil. Când am citit această temă, am zâmbit “nostalgic”, deoarece știam ce mă așteaptă…știam că mă voi retrage în camera mea obscură la exterior, că voi scrie până noaptea târziu și că nu mă voi opri. Această temă este inepuizabilă și este foarte greu să sintetizez ceea ce simt că ar trebui să apară în această recenzie personală cu privire la “paradisul nostalgic” sau “nostalgia paradisului”. Îmi permit să mă joc cu acești termeni, deoarece consider că este caracteristic personalitătii mele policrome. Pentru mine, paradisul este cel pe care mi-l creez eu, cel în care aleg să ființez, din păcate, doar cu mintea. Mintea si raționamentul meu mă scot de multe ori din banalul cotidian sau, cum îmi place să le numesc, banalitățile cotidiene sau, după cum afirma un anume scriitor, “banalităti metafizice”. “Paradisul” meu este unul în care avangarda si suprarealismul se îmbină într-o doză de nebunie cu iz filosofic si afinități reflexive în ceea ce privește lumea în care ființez, lume, din păcate, banală și lipsită de orice originalitate, cu toate că este una singură. Devin nostalgică în momentul în care văd atâția oameni care aleargă după…nici ei nu știu ce, după ceea ce consideră că-i împlinește la momentul respectiv, dar mai apoi ajung să se plictisească de tot ceea ce s-au chinuit să clădească și de tot ceea ce mai deunăzi reprezenta țelul lor, dincolo de existență. Paradisul nu ar trebui să fie unul material, unul în care să ai tot ceea ce îți dorești, de la averea nefondată până la hainele pe care orice domnișoară aflată în floarea vârstei și le dorește. Paradisul meu cotidian…pentru că, da, există mai multe tipuri de paradis pe care le voi exemplifica la momentul respectiv, reprezintă să stau în pat, sorbindu-mi ceașca de cappuccino, ascultând o muzica surdă pe fundal care să-mi permită revelații spectaculoase, gândindu-mă la cum mă voi îmbrăca pentru întâlnirea cu o anume persoană specială din viața mea, citindu-l pe Cioran și ascultându-i cu atenție exacerbată prelegerile despre viață și, bineînțeles, scriind, la rându-mi, alte prelegeri cu care să-l impresionez pe domnul Cioran și pe domnii filosofi care au îndrăznit să construiască “omul” care sunt acum. După cum afirma Blaga, paradisul poate exista doar dacă gândești, dar gândirea este și ea o problemă serioasă, dacă gândești prea mult, nu te mai poți bucura de plăcerile prostești ale vieții, iar dacă gândești prea puțin, riști să te lași pradă tuturor nelegiuirilor lumești. Nu poți impune unui om, care este abia în zorii rațiunii sau care poate nici nu a început călătoria lui pe acel drum, să citească anumiți scriitori, mai ales să citeze din ei. Nu îl poți determina nici măcar să gândească, dacă el se simte bine așa, nici măcar nu ai dreptul să-l ademenești în ceea ce tu consideri a însemna să fii intelligent. Îl poți determina doar în mod indirect, prin operele tale, dar ai siguranța că le va înțelege? Citatul romanului camilpetrescian, “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război”, mi-a rămas în minte: “Ceea ce scriu are importanță doar pentru mine”, la fel și în opera unui scriitor. Fiecare operă are un sâmbure de adevăr pe care autorul îl ficționalizează, dar cu siguranță nu se poate afirma că o operă există completamente prin ficționalitatea ei sau mai cu seama că este ficțională pe deplin. Paradisul acesta pe care eu îl construiesc scriind poate fi unul haotic, părând lipsit de sens, dar la final, sensul lui va fi revelat. Prin mintea mea trec o mie de gânduri pe minut și nici macar nu știu cu care să încep a-l așterne pe hârtie, tot ce știu este că la final, totul trebuie să arate impecabil, să fie o adevarată operă ori altfel nu voi ajunge scriitoarea care mă visez cu atâta ardoare în fiecare moment în care scriu…adică… mai mereu. Scriu pentru că sunt neînțeleasă de oamenii mediocri, scriu pentru că acesta este modul meu de a evada din banalitate- în consecință, din real- scriu pentru că ador să aștern pe hârtie un crâmpei din viața mea, scriu pentru că întru scris mă regăsesc, scriu pentru că nu știu ce aș putea să fac mai bine, scriu pentru mine și pentru cei ce mă iubesc și chiar și pentru cei ce nu mă au la inimă..cine știe, lasă că vor ajunge ei să citeze “din mine”, scriu pentru că vreau să demonstrez că se poate să ai un stil care le îmbină pe toate, nu că aș fi singura, dar îmi place să fiu importantă..cel putin pentru mine, scriu pentru că iubesc liniștea pe care o am atunci când sunt în lumea mea, scriu pentru că mâinile mele nu știu ce altceva să facă și pentru că nu m-aș apuca de olărit, scriu pentru că am nevoie de un efect placebo care să fie prezent cu mine mereu, scriu pentru că trebuie să-mi definesc existența prin ceva, scriu pentru că sunt îndrăgostită de cărți și de ceea ce fac.
Știți tipul acela de paradis scriptural? Și nu când te apuci tu să scrii ceva doar ca să treacă timpul, ci acel tip de paradis în care evadezi din când în când pentru a te mai liniști și tu. E acela în care citești o carte, dar o carte plină de tâlc, nu ceea ce se vehiculează acum prin “soțietatea” asta abrutizată, de pildă, Sandra Brown sau Fluturi…care, după părerea mea umilă nici nu merită ghilimelele de rigoare sau măcar să ocupe locul unor cărți care chiar au ceva de spus. Nu critic munca celor ce au scris, ideea este bună…sigur, dar pentru literatura de margine, de lizieră, nu pentru omul cult, trecut prin viață sau prin cărți. Am o oareșicare reținere când vorbesc despre acest fapt, mă simt puțin lezată, deoarece eu nu am publicat nimic, am stat ascunsă, în penumbra, ani de zile și am la purtător doar literatură de sertar, nu că aș dori să mă laud, dar poate ale mele sunt mai bune, zice orice scriitor care își “apără puii”. Acest paradis poate fi și comic, în măsura în care pot stârni chiar râsul într-un text amplu ce, în mod normal, nu s-ar cădea să fac o asemenea gafă colosală, dar chiar am simțit nevoia să mă exprim, deoarece și asta fac în paradisul meu, mă exprim liber, deoarece eu mă pot exprima liber doar prin scris, nu prin viu grai, nu prin priviri…pentru că…de…puțini mă înțeleg, și acei puțini se cam împuținează și ei, dar scrisul reprezintă arma mea letală. Ce ciudat că vorbesc despre un act atât de nobil, catalogându-l drept armă, dar deja mulți l-au transformat într-un act comun pe care oricine îl poate întreprinde. De exemplu, cei care abia au apărut pe fațeta showbiz-ului și s-au gandit ei că o carte ar fi rampa lor de lansare, adică i-ar mai scapa de condiția mediocră…și scriu astfel memorii…și scriu ei și scriu până văd că au succes și că poporul mai citește și el paraliteratură ori citește altceva?…Citește o carte bună?! Citește o carte cultă?! Carte cultă nu mai este demult pleonasm, dacă e să ne raportăm la ceea ce se întâmplă. Dacă toată lumea scrie, de ce ar mai exista oameni ca Pleșu, ca Liiceanu, ca Ioana Pârvulescu, ca Vișniec..de ce am citi despre iubirile de tip umbrelă când avem iubirile noastre autohtone pline de peripeții, exact ca în schițele domnului Caragiale. Vedeți, toate se leagă ori, dacă am învățat ceva de la viața mea de doar nouăsprezece ani, acel lucru este că nimic în acest univers nu este independent, cu toții suntem legați prin ceva de cineva. Poate pare că vorbesc ca atunci când aș fi trăit vreo 30 ani, dar mintea mea a umblat prin multe cărți ori nici eu nu sunt așa credulă sau imatură încât să tresar la prima carte-șoc…am trecut și eu prin multe și viața m-a învățat o multitudine (parcă aș spune…plenitudine) de lucruri până acum și cu siguranță că abia acum îmi voi primi adevăratele lecții, dar e bine ca măcar adolescența din mine să mă învețe câte ceva din viață.
Paradisul înseamnă oare apolinic, acea ordine deplină?! Ce ar fi dacă ai scrie în cea mai mare ordine…de ordin fizic, vizual..pentru că este clar că nu poți avea și ordine în gânduri, ați văzut voi scriitor ordonat? Ați văzut voi paradis evanescent? Fie vorba între noi, paradisul trebuie să fie un mediu propice fiecărei ființe umane, de aceea când ești întrebat la ora de religie “Cum poți atinge paradisul?”, afirmi consternat: “Cu mintea.” Nu este cel mai fericit exemplu, dar este unul valid și acest fapt mă poate mulțumi oarecum…da…sunt greu de mulțumit și paradisul pentru mine este greu de definit, deoarece nostalgia lui este de fapt că el nu există fizic, ori ni-l facem noi ori el nu are niciun referent în lumea reală sau, cum îmi place mie să îi spun, în lumea banală. De ce? Pentru că oamenii nu mai sunt ceea ce erau, nu se mai pune prețul extrem de costisitor pe cultură, pe ceea ce contează din punct de vedere spiritual. Poate că paradisul a existat odată, demult, dar în contemporaneitatea noastră a intervenit nostalgia, suntem abandonați în anxietate și în spleen-ul de care nu mai scăpăm de câteva decenii încoace, dar paradisul ne așteaptă, mai exact îi așteaptă pe cei ce încă mai au încă o speranță că lumea se va schimba odata cu oamenii ce o populează. Nu sunt eu adepta socializării, dar încă tind să cred în schimbare.
În ultimă instanță, am meditat cât se poate de intens asupra paradisurilor existente în univers, v-am spus că le voi enunța la momentul respectiv…iată că acum este momentul revelației lor. Există paradisul epicurean sau vegetal, intitulat “Grădina lui Epicur”, apoi paradisul scriptural(cel în care ființez zilnic), elogiind orologiul atemporal, nelimitat, infinit ce desemnează o concatenare specifică a paradisurilor, o încercare a ființei umane de a nelimita lumea, cel cultural sau hedonic ce mizează pe hedonismul schopenhauerian, paradisul sufletesc, acel paradis specific lui Psyche, al Filosofiei, al Psihologiei, paradisul vizual al lui Leonardo da Vinci sau al lui Picasso, dar și cel auditiv, al lui Beethoven sau al lui Mozart. Dacă aceste paradisuri există în metafizic, ele au un referent și în real, fiind constituite de orologii: un orologiu flamboaiant sau prometeic care le încadrează pe toate, și anume, orologiul paradisiac, orologiul memorialistic, prezent la Lucian Blaga, în opera “Hronicul și cântecul vâstelor”(acum câțiva ani, am asociat metafora din titlu cu un orologiu…și iată că acum îmi mențin părerea), orologiul ficțional, în nuvela fantastică scrisă de Mircea Eliade, “La Țigănci”, orologiul plaisiristic, la Roland Barthes, în opera sa, “Plăcerea textului”, orologiul thanatic, exemplificat prin ultimele ceasuri ale morții sau “Circles of Hell”, orologiul ca oracol din Delphi.
Cât despre ”nostalgia paradisului”, o trăiesc chiar în acest moment.
Lasă un răspuns