Sa luam cateva momente sa analizam cele doua concepte. Spiritual si rational. V-ati intrebat vreodata ce inseamna ele si cum ajungem sa le definim? Sa afirmam oare ca omul este o fiinta androgina? Poate ca ar fi prea devreme prentru aceste idei, dar sa fie oare un preambul al existentei finite si reci a unui om? Cu siguranta, spiritul este cel dionisiac, acea dezordine ca sa ii spunem pe numele propriu, iar ratiunea ar fi in mod vadit viceversa. Pe atat de simplu, pe atat de complicat. Omul, in mod vadit, le poseda pe cele doua, este alcatuit asadar din materie sensibila, creatoare precum si materie bruta, analitica. Aceastea fiind afirmate, cum gaseste omul un echilibru intre cele doua? El nu poate fiinta doar apolinic, cum de asemenea nu poate fiinta nici dionisiac, un androgin are nevoie sa-si arate identitatea. Conceptele sunt in mod vadit codependente si coexistente. Desigur, pot exista in timp sau in spatiu, in toposul din noi sau in lumea ce ne inconjoara. Pornind de la premisa ca cele doua se reunesc, ele totodata se si separa, dar niciodata nu se despart, ele cofiinteaza, daca se permite termenul de simbioza. Aceste concepte abisal opuse de fapt alcatuiesc lumea, dar si fiinta umana, cel mai complex animal, care se mai intampla sa fie si social din varii motive, stiute numai de el, nu comentam acest aspect.
Dar de fapt, spiritul preceda experienta, iar ratiunea o succede. Pare o teorie viabila si simplista la o prima analiza, dar, desigur, are un anumit substrat care nu poate fi trecut cu vederea. Si daca ele ar fi inversate, daca ele ar fiinta in acelasi timp, dar cumva ratiunea sa preia locul spiritului? Lasand imaginatia macar pentru un crampei libera, am constata ca de fapt nu este chiar atat de imposibil, ba chiar ne-ar ajuta intr-o anumita masura sa recunoastem ambele valori, intelegandu-le concomitent si totodata independent. Acesta este de fapt si farmecul, ca cele doua nu pot fiinta separat, nu putem exista ca fiinte umane, doar cu spiritul sau cu ratiunea si ele de fapt se leaga intr-un mod unic. Nu putem afirma ca suntem doar spirit, cum nu putem sa ne concentram doar pe ratiune. Acesti doi poli sunt extrem de importanti in dezvoltarea armonioasa a fiintei sociale numite om, sunt extrem de importante intr-o analiza intrinseca a ei.
Cu alte cuvinte, suntem pe de o parte apolinici, pe de o parte dionisiaci, dar cautandu-ne in lume, ne cautam de fapt pe noi, cautandu-ne jumatatea, ne cautam de fapt apolinicul sau dionisiacul din noi, opusul care mai tarziu devine asemanator, asemanatorul care mai apoi devine opus. Acest paradox este de fapt existenta umana, manata de dorinte, de apolinic, de dionisiac, de a priori ori de a posteriori, de o ordine ideala, de un haos.
Lasă un răspuns