Vino ca sa ma iei si adu-ma ca sa nu ma uiti

Si mi-am dat seama ca de fapt e nevoia de inceput pe care o cautam constant, acea nevoie de care vrem sa ne agatam ca si cand ar fi chintesenta unei relatii amoroase de succes, acea vraja din care nu te mai trezesti, acea licarire de fiecare data cand esti atins si dezmierdat de gesturi, vorbe sau o privire. Poate ca Nietzsche are dreptate, ca in relatiile de cuplu, ceea ce lipseste este prietenia, acea prietenie ingenua din care nu face parte clasicul joc al jeloziei, acea tragere la raspundere pentru tot ceea ce faci, acel du-te vino al vinei…tragice as spune. Poate ca asa se strica relatiile de ordin amoros, din neputinta noastra de a ne bucura pe deplin fara sa ne crizam la orice pas. Si totusi, era vorba despre acel inceput, acel dulce inceput care exista la amandoi, acel joc al neprevazutului, al lumii celei noi, amintirea unica a acelui moment cand nu stii nimic unul despre celalalt, cand este totul nou, acel fior care te inconjoara si acea licarire care pentru moment opreste timpul in loc, ceva ce cu timpul avea sa se duca, ceva ce cu timpul avea sa se transforme in mundan si in lucru previzibil la orice pas, la orice mesaj verbal sau nonverbal. Lupta cu rutina isi spunea cuvantul, lupta impotriva rutinei devenea din ce in ce mai acerba fara un final bine dezvoltat, era doar o lupta si atat, aproape ca nu mai puteai sa simti detalii, aproape ca te adanceai in ceea ce astazi numim casnicie. Toate acele stereotipuri aveau sa devina adevarate si simteai cum te invaluia pe dupa gat toata esenta unei lumi lipsite de noutate, un ritual, ritual care aducea la suprafata cele mai negre cosmaruri ale unei existente simpliste, lipsita de orice sambure metafizic, doar cotidian lipsit de sens, fara pasiune, fara foc viu ce naste din esenta si din sufletul unui om. Si te tot intrebi cum sa faci fata, cum sa te simti inteles intr-o lume in care a nu-ti pune intrebari devine cel mai mare trend. Si cum sa accepti ceea ce esti cand insuti tu te zbati sa devii, te zbati pentru fiinta ta. Si asa, acel foc inca il mai caut, inca mai zace in mine, inca mai asteapta sa fie aprins, si sa nu se stinga niciodata, fiindca toata fiinta mea in acel moment imi spunea ca daca mi se stinge focul, ma sting si eu.