Cum am ieșit din corporații, fragment dintr-o carte mai amplă

Aș putea chiar scrie o carte despre abuzul din corporații și cum să te ferești de ele. Este mare lucru să te poți feri de aceste clădiri de sticlă, unde poți vedea doar pe dinăuntru. Am urât corporațiile dintotdeauna, dar cred că am stat atât de mult pentru că ajunsesem să urăsc ceva și la mine. Îmi uram neputința, tot timpul confortul era mai mare decât a avea curajul de a spune NU, de a pune STOP, dar acel confort era unul de suprafață, un confort în care se ascundea mizeria de sub preș, în loc să se curețe și să se spele sau schimbe acel preș murdărit de atâta falsitate care exista acolo, de atâtea enervări și lamentări, doar, doar să mai treacă puțin timpul și să ne mai luăm încă un bon de masă. Nu am cunoscut un om creativ care să supraviețuiască acestui sistem. De regulă, ne agățăm de ceva care ne confirmă neputința noastră, noi neavând puterea să ne răzvrătim…până când am spus ca a fost destul. A fost destul pentru a mai încerca să îmi găsesc un loc imaginar acolo. Ultima corporație mi-a pus capac. A fost ceva atât de revelator încât nu am cuvinte să explic. Oameni mai mediocri nu întâlnisem până aici. Nu că aș avea ceva cu ei neapărat, dar doar eu și Jeni Acterian putem comenta aici. Să fii printre oameni mediocri un intelectual este sinucidere pură. Vorbim aici despre moartea ideilor, nu ai cu cine să vorbești lucruri care chiar au sens și contează, nu ai pur și simplu cu cine să nu vorbești despre vreme și alte lamentări cotidiene. Plictisul de acolo atingea cote maxime. Oamenii se pierdeau în platitudini și dume scoase dintr-un joben ponosit. Fiecare zi aducea câte o nouă dramă care tulbura paradisul artificial construit. Din fericire, am luat pastila albastră și le-am lăsat-o lor pe cea roșie. I-aș salva, dar nu m-ar lăsa. Să li se confirme neputința este tot ceea ce își doresc, de aceea nu schimbă nimic la viața lor. Dacă schimbi ceva în viața ta, va trebui să îți însușești responsabilitatea și nimeni nu dorește asta când este mai bine să stai la căldură. De ce ai ieși în ploaie? Doar ca să vezi cum plouă pentru prima dată? De ce ai permite soarele să-ți ardă pielea puțin? Doar ca să știi că razele lui ți-au tatuat pe piele cel mai frumos apus? De ce ai privi soarele direct în față dacă îți lăcrimează ochii? Doar ca sa vezi că așa cum răsare soarele dimineața, așa putem răsări și noi ca ființe? Mai bine stai în întuneric, pentru că oricum nu poți vedea nimic. Platon și peștera, corporația și cei patru pereți. Acolo se fac adevăratele spălături pe creier. Ar trebui să ți se facă lobotomie ca să nu observi realitatea. Este ceva crunt. De ce ai vorbi mereu despre cotidian dacă ești întotdeauna în el? Trăiam o dezamăgire profundă, un gol în stomac de fiecare dată când trebuia să socializez, ceva din mine rămânea întotdeauna perplex și nu știam ce mă mira mai tare, faptul că nu aveam despre ce anume vorbi pentru că simțeam că orice spun este în antiteză cu gândirea lor limitată sau pur și simplu că ei nu aveau ce vorbi cu mine decât dacă în mod subit spuneam că este cald afară. Un truism mai penibil nici că s-ar fi putut, mai rămânea să spun că este vară și că de aceea nu ninge afară. Nu știu ce mă mira mai tare, neputința lor sau a mea. Uneori mă întrebam cum gândesc, ce gândesc, ce vise și visuri au. Uneori mă întrebam dacă ei chiar gândesc. Sentimente ciudate mă încercau, aproape că nu mi-a venit să cred că există și astfel de limitări cognitive. Gândirea era profund ștearsă sau poate doar nu i-am cunoscut eu prea bine. De fiecare dată când stăteam cu ei nu auzeam nimic relevant, nimic care să-mi facă mintea să cânte de bucurie. Era ca și când gândirea nu gândea. Orice om are o gândire, o raționalitate a lui, așa cum este ea, bună sau rea, dar aici ori nu vedeam gândirea ori gândirea nu gândea pentru a o putea vedea pusă în practică sau poate erau și ei tăcuți ca mine. Pentru mine a fost mai mult un studiu de caz, într-un fel îmi este milă și nu îmi este. Gândirea se antrenează, dacă ei nu au antrenat-o înseamnă pur și simplu că nu au avut nevoie de ea. Foarte interesant. Chiar mi se dă de gândit cu așa ceva. Oare ce simțeau, oare chiar nu gândeau? Mă obsedează acest aspect pentru că nu am mai întâlnit așa ceva până acum. De obicei oamenii își expun gândirea lor, dar ei sunt cumva fără gândirea proprie. Poate le-a spălat corporația creierul. Adevărul este că erau niște persoane pe acolo, niște stimabile care se atacau la fiecare pas și ele chiar se gândeau că sunt importante. Chiar nu îmi venea să cred că se iau în serios, la un moment dat rămăsesem uimită. Pur și simplu nu îmi venea să cred că cineva se poate lua în serios atât de mult. Doar cine a fost acolo poate înțelege. Dacă nu ai fost niciodată în corporații să știi cum se desfășoară un meeting de la ora 17:00 într-o zi normală de joi, nu ai cum să îți dai seama. Și apoi, eu sunt cea sclifosită intelectual care aruncă dume filosofice și ține discursuri lacrimogene când își dă demisia. Adevărul este că drama chiar era reală. Au încercat și pe mine să mă spele pe creier. Cine s-ar fi gândit? Și-au găsit să spele fix filosoful pe creier, care mănâncă gândirea pe pâine. Nu este vorba că mă cred prea bună, nu sunt Nietzsche, pur și simplu spun un adevăr. Cei care sunteți acolo, mă puteți contrazice. Este fără doar și poate un mediu interesant. Un mic haos la șosea. O clădire de cristal ținută de cioburile din viețile oamenilor care se chinuie să le adune și nu mai reușesc să repare acea oglindă a sufletului. O memorie activă, vividă a tuturor ființelor care se zbat și au uitat de propriul eu. Cu fiecare clipă petrecută acolo ți se șterge ceva din tine, o mică parte din tine dispare până când ajungi să fii absent, încețoșat pentru că gândirea ta nu mai există. Ai stat atât de mult timp acolo încât nu mai vezi ieșirea de la capătul tunelului. Când înnoți prea mult timp într-o baltă, ajungi să miroși ca niște alge de pe malul unei mări. Corporațiile-bulevardul visurilor pierdute sau stricate, după caz. Acolo dacă intri, îți lași visurile la intrare, exact cum ți-ai lăsa portofelul și cheile înainte să te cazezi în minunata celulă unde încă mai ai libertatea gândirii în capul tău. La corporație cineva o să încerce mereu să te spele pe creier cu lucruri fără valoare intelectuală. De aceea, vor doar oameni naivi care ar face orice pentru sistem. Sistemul este foarte bine pus la punct și ei știu asta, dar dacă francezii nu ar mai fi făcut revoluție, cum am mai fi citit Camus sau de Beauvoir? Gândirea e gândire, nu o dai pe nimic. Nici măcar pentru monede sau hârtii. Din fericire, mi-am recăpătat viața, dar aș dori să ii ajut și pe alții să o facă. Este foarte trist că atât de mulți oameni stau așa. Și totuși, nici ei nu se preocupă de ei înșiși. Adevărul este că nu le poți impune oamenilor ce să facă cu viața lor sau cum să gândească sau că e bine sau nu e bine ce se întâmplă, și totuși…oamenii mici îi fac pe oamenii mari și mai mici, pentru a se simți mai bine.