Cand se lasa seara, demonii ies din noi, toate dorintele ascunse pe care le avem, tot ceea ce ne macina, tot ceea ce ne inconjoara ne face sa devenim ganditori, sa fim una cu natura si sa contemplam. Asupra vietii, asupra noastra si asupra a ceea ce suntem, a ceea ce ne dorim sa devenim. Suntem ceea ce putem fi, pana cand ne dorim mai mult si vrem sa fim nu doar fiinte umane ci si o inspiratie, o legatura, si ajungem sa fim asa pana la un punct. Poate ca viata este o scena prin care performam mereu cel mai bine, jucam diferite roluri, ne asumam diferite masti ale societatii, dar pe scena dam tot ceea ce avem noi mai bun, ceea ce stim ca ne recomanda ca fiind cei mai buni si cei mai autentici. De aceea, trebuie sa luam aminte la dorinte, la vise si la profunzime, ori profunzimea in mod vadit apare din lucruri care nu se asteapta sa aiba un grad de esenta, noi doar o gasim acolo, nealterata si plina si gata sa se reverse pe noi.
Gasim profunzimea si in lucruri marunte, dar si in cele complicate si greu de inteles, dar si mai mult, gasim profunzimea in noi, trebuie doar sa acordam o sansa si sa ne gasim o putere, putere care sta de altfel tot in noi. Asa cum un gand scurt de noapte s-a revarsat peste acest peisaj existential, asa am simtit si eu o nevoie acuta de a lua contact cu lumea interioara si nocturna a sufletului.
Si, ca orice frantura, ea apare ca o stea conectata pe cer, asteptand un alt gand de noapte care sa domine, sa fiinteze si sa imputerniceasca. Pentru ca ceea ce avem mai de pret este modul in care ne traim viata, ori nu viata in sine.
Lasă un răspuns